Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Subsol

        de Florin Logreşteanu

Ca să pactizeze cu pisicile-electoare, heruvimii metropolitani au coborât în subsoluri. Numeroasele ceremonii iniţiatice au la origine latinescul regressus ad uterum, cu conotaţii contemporane. Heruvimii-demagogi coboară primii, însoţiţi de pisici. Se strecoară printre ţevi de apă spre boxele ferecate cu lacăte, deşi nu adăpostesc mare lucru: câţiva litri de vin acru, lăzi cu ceapă, cartofi, borcane cu murături preparate în casă şi multe sticle goale, din plastic; se aude că se redeschid vechile centre de achiziţionare a materialelor refolosibile.

„Asta, dacă vom câştiga noi alegerile, punctează Heruvimul-Social. Le vom achiziţiona pe toate, la grămadă. N-aveţi a vă teme că vom respinge vreuna...”

„Populism ieftin”, se aude dintr-o parte.

Heruvimul-Social adună cu palma o pânză de păianjen, o face cocoloş şi şi-o vâră în buzunar.

„Vă înşelaţi, desigur, încearcă să se facă auzit în vacarmul care începuse să crească. Este vorba de o alternativă la ce le-aţi oferit dumneavoastră, liberalii, în momentul în care începe deja să miroasă a defunct... Vom topi toate buteliile de plastic şi vom face din ele butoaie... Se ştie cât de utile sunt aceste recipiente pentru metropolitani... Apropo... Admit că sub mandatul liberal producţia de varză a atins ceva performanţe... Din păcate n-aţi ştiut să oferiţi metropolitanilor şi posibilitatea de-a o acri în vase adecvate... Noi ne-am gândit la asta şi-n următorii patru ani toate boxele cetăţenilor vor avea în dotare unul sau două butoaie de veşnică folosinţă...”

Heruvimul-Liberal râde silit. Şterge de pe pieptarul hainei praful de tencuială care ninge, nu pricepe de ce, numai peste el.

„Mi-e tare milă de bieţii metropolitani, încearcă să pară grav. Fără bani prea mulţi, nu le rămâne altceva de făcut decât să strângă în butoaiele din plastic numai apă de ploaie...”

Heruvimul-Social spusese ceva, dar cuvintele sale fură înghiţite de vacarmul produs de cearta pisicilor-electoare care susţineau politica economică a fiecăruia dintre heruvimii-politici. Nu reuşeau să se pună de acord asupra priorităţilor în domeniul economiei metropolitane: apa de ploaie sau zeama de varză.

În fund, pe pragul boxei, Neghibaur, Toc şi Piticul beau vin din carafe din lemn, inscripţionate METROPOLA, cumpărate pe nimic după ce firma de artizanat de peste stradă dăduse faliment. Înapoia lor, cocoţat pe o ladă de făină, Ciocănitoarea sparge în dinţi nuci din producţia de anul trecut şi le aruncă vecinilor. Toc le vâră în buzunar fiindcă are dantură nouă şi nu vrea să rişte vreo catastrofă dentară; mai ales că stomatologul care-i făcuse lucrarea, garantându-i-o pe viaţă, plecase să profesese în Occident. Piticul le prinde, le şterge de pânza pantalonilor şi le dăruieşte lui Neghibaur care, după a treia carafă cu vin, şi-a amintit că în tradiţia greacă nucul este legat de darul profeţiei.

„Cucoana se numea Artemis şi după o escapadă cu Dionysos, a fost preschimbată în nuc,” explică Neghibaur.

„De cine?” vrea Toc să ştie.

Neghibaur meditează minute lungi şi abia după ce îşi umple carafa, catadicseşte să răspundă evaziv:

„Iaca, am uitat de cine anume... Poate de zeul-prezident, poate de altcineva... În orice caz, cucoana era deşteaptă şi mi se pare la fel de blondă şi de bine făcută ca felinele noastre de la Palatul Metropolitan...”

Nu spune ce profeţii făcea zeiţa Artemis Caryatis şi nici nu este întrebat. Piticul crede că felinele de la Palatul Metropolitan fac profeţii care nu se vor adeveri niciodată şi că Înaltul Heruvim al Metropolei crede în ele tot atât de puţin cât crezuse odinioară în iubirile din porturile mărilor lumii.

„E băiat deştept, crede Toc. Le...”

„Le promovează din motive discutabile...”, zice Piticul.

„Altceva am vrut să spun, replică Toc. Dar ce se-aude?...”

În acelaşi timp, trei băieţi şi o fată apărură dintr-o galerie a subsolului. Erau desculţi, cu bluzele rupte şi pantalonii strânşi cu sfoară în jurul mijlocului. Târau după ei un sac cu hârtii. De undeva, din lateral, pisica maidaneză pripăşită de curând la subsolul imobilului, se freacă de piciorul lui Neghibaur.

„Ce e cu voi aici, ai cui sunteţi?” se auzi din pragul boxei glasul Ciocănitoarei.

Copiii observară grupul de bărbaţi strânşi în gura boxei deschise, dar nu arătară în nici un fel că le-ar fi teamă. Dimpotrivă, începură să râdă toţi deodată, mai puţin fata. După ce se potoliră, cel mai răsărit încercă să pună lucrurile la punct:

„Dar voi cine sunteţi?... De unde-aţi apărut?... Se ştie că oamenii în vârstă au locul lor, la azil...”

Toc lovi discret cu cotul în coastele Piticului. Nu se hotăra dacă să se-nfurie sau să râdă. Din spate, Ciocănitoarea trăncăni aiurea:

„La azil?... Are dreptate... Casa asta e ca un azil... Numai că nimeni nu se îngrijeşte de tine. Trebuie să-ţi procuri singur păpica... E nasol...”

Fata scânci către tovarăşii ei:

„Spuneaţi că locul este sigur... Dincolo, ne-au scos, după ce conducta de apă a început să curgă din senin... Eu vreau să ieşim...”

„Măi, la ce şcoală învăţaţi voi?... De ce nu sunteţi acum în clasă?” se trezi Neghibaur întrebând; i se păruse că-i recunoaşte...

„Ăştia au terminat-o cu şcoala, bre, răspunse în locul copiilor Toc. În cel mai bun caz, dacă au început-o vreodată...”

„Cum, dracu... N-au mai mult de 15 ani...”

Piticul scuipă între genunchi:

„Hai, las-o moartă, nu vezi?... E copiii străzii... Trăiesc prin canale, ca şobolanii...”

Între timp, copiii scoaseră sulurile mari de afişe, cartoanele de ambalaj şi le îngramădiră într-un colţ, sub încrengătura de ţevi. Le desfăşurară pe podeaua din beton şi începură să se holbeze la ele. Privirea le era tulbure şi fixă. Pe feţele brobonate de sudoare murdăria caligrafia labirinturi ciudate, paralele cu acelea prin care le bântuiau gândurile. Şi, curios, fata şi băiatul, ce părea a fi şeful găştii, ridicară un afiş la întâmplare şi-l agăţară într-o sârmă ce atârna din tavanul galeriei.

„Eu cred că acesta este duşmanul nostru numărul unu, zise băiatul cu voce fermă. El a inventat chestia aia greţoasă cu cornul şi laptele... Cornurile nu erau niciodată proaspete, iar laptele mirosea urât... Când Doamna m-a obligat să-l beau, mi s-a făcut rău şi am vomitat în bancă. M-a trimis acasă... A doua zi m-a trimis iar acasă, fiindcă i-am cerut biscuiţi sau un ştrudel cu mere... Ştrudel să-ţi dea mumă-ta, a zis doamna... Tata spunea că mutră ăsta profită de noi să-şi vândă făina şi laptele produse pe moşia lui de lângă Metropola şi nu-i pasă dacă nouă ne place pâinea mucegăită şi laptele brânzit...”

Băieţii chicotesc înfundat ca să-i facă pe plac tovarăşului lor. Pe urmă, unul dă la iveală un ciot de creion negru şi se-apucă de lucru. Sub privirile admirative ale celorlalţi desenează peste chipul roşcovan din afişul electoral un cap scheletic de capră; transformă pupilele ochilor în două minuscule monede metropolitane. Ceva mai târziu, animalul strânge între dinţi borul unei pălării răsturnate. Fata îi ia creionul din mână şi adaugă în pălărie câteva bancnote; între buzele groase apare repede un corn uriaş. Lipseşte numai paharul cu lapte, dar inventivitatea copiilor este productivă. Căldăruşa cu lapte îşi găseşte locul pe creştetul heruvimului candidat pentru Arena metropolitană...

Neghibaur duce paharul la gură şi spune:

„A început campania electorală. Este clar că puştii o fac prin metoda didactică a jocului...

Constat totuşi că s-a mers prea departe în goana asta oarbă după ciolan. Pe vremea când eu predam literatura, politica era interzisă în Şcoala Metropolitană... Iar despre joc, ca metodă de învăţare, numai se vorbea...”

„Aiurea, spune Piticul. Se juca şi pe vremea dumitale. Acasă, fiu-meu învăţa pe rupte şi la şcoală se relaxa. Nu ştiu dacă jocul este o metodă didactică, dar şcoala era joacă continuă... Doar ce-l auzeai pe fiu-meu: S-o ia dracului de învăţătură; m-am plictisit să mă tocaţi la cap: pune mâna pe carte, citeşte, socoteşte..., aiureli. Să înceapă şcoala odată... Cel puţin acolo nimeni nu-ţi spune să toceşti ca nebunul. Mai mult ne jucăm...”

„Ca sălbăticiunile, zice Toc. Dau impresia că se joacă dar în realitate se pregătesc pentru viaţă...”

„Omul nu-i sălbăticiune”, replică Neghibaur.

„Din păcate, ăsta e adevărul”, zise Ciocănitoarea.

„Nici eu nu sunt de acord cu politica în şcoală”, reia Toc.

Copiii izbucnesc în râs. Heruvimul metropolitan care avusese ideea reformatoare a introducerii în şcoli a cornului şi a laptelui arată acum ca o paiaţă din desenele animate. Doar sloganul înscris pe afiş: Cu cornul şi laptele sfidăm marea Criză Europeană îi mai dădeau un aer serios. Copiii însă ajunseseră la concluzia că şi sloganul ăsta era numai o glumă de adormit europenii...

„Nu fac campanie, observă Ciocănitoarea. Se joacă. Sau aşa şi-i reprezintă ei pe Aleşii neamului, nu-mi dau seama...”; îneacă apoi carafa în vinul din căldare.

„E copiii străzii, ai noştri, slavă Domnului, ne ascultă...”

Reflecţia Piticului este rumegată preţ de câteva minute. Tot el rupe tăcerea:

„Nenorociţii ăştia au smuls afişele electorale de pe panouri. Pariez că au fost plătiţi s-o facă. Nu-i ducea pe ei mintea la asta...”

Palid, cu ochii ficşi, Metropolitanul-Apostol aşteaptă judecata copiilor, atârnând într-o sârmă zincată la două palme de colegul său din Arena.

„Cine ştie mai mult despre el decât mine? întrebă fata. Poate că tu, Blondule... Ai reuşit să termini opt clase...”

Băiatul costeliv, cu părul mai mult alb decât galben, privi lung afişul:

„Murătura asta mi-a făcut zile negre, spune, strâmbându-se la fotografia heruvimului surâzător care ţine în mână un manual de şcoală; din neatenţie, probabil, îl ţine de-andoaselea... A inventat cărţi din care nu pricepeam mare lucru. Zilnic mâncam papară de la proful de mate pentru că mă încurcam la problemele pe care nu reuşea nici el să le rezolve... Şi manualul de literatură era vraişte. Poeziile din manual n-aveau nici cap nici coadă; nu mai vorbesc de gramatică...”

„Istoria mi se părea un hârdău în care metropolitanii strângeau laolaltă resturile menajere şi gunoaiele din curte, îşi aminteşte fata. Doar botanica îmi plăcea; florile, mai ales... Necazul era că dacă-ţi plimbai prea mult palmele peste paginile manualului, culorile florilor şi literele negre întinau hârtia şi formau pete pe de-a rândul. Când mi-a văzut mâinile, mama mi-a interzis să mai deschid cartea de botanică...”.

© 2007 Revista Ramuri